Înaintea fiecărui sfert de finală, căpitanii echipelor au recitat la microfon un text de lemn calitatea I despre lupta împotriva rasismului. Nu e clar ce anume a declanșat această vigilență festivistă. În mod sigur, nu statisticile. Consultate la vreme de regizorii și heralzii antirasismului, ele ar fi arătat că 100% dintre infractorii care au orbitat în jurul Cupei Mondiale au fost negri și că 100% dintre personajele din genericele TV care au deschis și au închis meciurile au provenit din același bazin pigmentar. Prin urmare, preocuparea pentru antirasism ca urgență planetară trebuie căutată altundeva. Unde? În liturghiile corectitudinii politice, unde valoarea se apreciază în funcție de cromatica epidermei, nu de merit, valoare sau talent.
Partida Uruguay – GhaÂna a fost momentul de apogeu al acestei nerozii. Orchestrată din lojele FIFA, datoria de a ține cu Ghana a fost pusă în undă și de comentatorii TV ai meciului. Și asta nu e tot. Portughezul Olegario Benquerença a marșat entuziast la idee și a oferit un arbitraj menit să propulseze Ghana în semifinale. De la un capăt la altul, jocul a fost însoțit de imaginea-clișeu a unui întreg continent care transpiră sânge, emoții și nervi pentru echipa chemată să iscălească actul de emancipare a fotbalului african. Istoria acestui sport conține totuși un adevăr simplu. La ora actuală, Europa și America de Sud joacă un fotbal de confirmare, pe când Africa, Asia, zona Oceania și SUA sunt încă exponentele fotbalului de omologare. Nu e o dramă, nu e o nedreptate, e doar un fapt.
Prin urmare, victoria Uruguayului nu trebuie pusă în discuție, după cum eșecul Ghanei nu trebuie echivalat cu un dezastru moral. Or, din comentariul TV asta a reieșit. „Ghana a pierdut nemeritat”, s-au tânguit cei doi oameni de la microfonul TVR. În realitate, Ghana a ratat în ultimul minut al meciului un penalty răsărit dintr-o lovitură liberă dată pentru un fault inexistent. Anterior, uruguayanul Abreu fusese faultat în careu exact când arbitrul Benquerença îl căuta din priviri pe Joseph Blatter ca să-l întrebe dacă era mulțumit de calitatea prestației. Să spui, în condițiile astea, că Uruguayul nu a câștigat pe merit înseamnă să demisionezi din cabinetul bunei-cuviințe. La înălțimea momentului, presa din Ghana l-a făcut trișor pe Luis Suárez, căzând victimă confuziei. Suárez a respins mingea cu mâna fără să se ascundă, știind că va fi văzut și eliminat, dar mizând fulgerător pe șansa supraviețuirii. Hențul lui nu seamănă cu hențul din 1986 al lui Maradona decât în măsura în care Maradona însuși seamănă a antrenor.
Cu toate acestea, Uruguayul a fost considerat un vinovat impardonabil. În ce a constat culpa lui? Nu e foarte limpede. Poate că vinclul lui Forlán a fost o manifestare rasistă. Poate că, în refuzul uruguayan de a auzi „glasul unui întreg continent”, tenorii corecți politic au citit o erezie care merita aprinderea rugului. Poate că penalty-urile apărate de Muslera au emanat ură față de negri. Se pot susține tot felul de aiureli în lumea asta fără autocontrol. Totuși, iubitorul de fotbal trebuie lăsat să țină cu cine vrea. Nu are nevoie de diriginți și consilieri. Până la urmă, e fotbal, nu altceva. În ceea ce privește fandacsia care a prefațat fiecare sfert de finală, ea are toate datele de a produce efectul opus celui pe care mizează. Predicat când nu e cazul, antirasismul sfârșește într-un alt rasism.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER